Ce este un cluster

         

În ultima vreme, peste tot în lume găsim o serie de definiţii ale clusterelor, fiecare adăugând noi elemente care să descrie cât mai bine multitudinea legăturilor de cooperare din cadrul acestora. Definiţia poate cea mai potrivită, dată în acest sens, îi aparţine lui Philippe Lefebvre de la Ecole des Mines din Paris, care spune că “nu există o definiţie reală a unui cluster. În realitate, se regăsesc o serie de tipuri de clustere care implică diferiţi parteneri din industrie, cercetare, educaţie, sfera politică (...). De fapt, chiar şi cele mai faimoase clustere din lume, Silicon Valley şi clusterele din Italia, sunt foarte diferite nu numai în privinţa abordării, dar şi prin prisma legăturilor dintre actorii implicaţi” (Comitetul Regiunilor, 2010).

În zilele de astăzi, însă, "părintele" politicilor economice bazate pe dezvoltarea clusterelor este considerat Michael Porter, el fiind autorul următoarei definiţii:
Clusterele sunt concentrări geografice de instituţii şi companii interconectate, aparţinând unui anumit domeniu. Clusterele cuprind un grup de industrii înrudite şi alte entităţi importante din punct de vedere al concurenţei. Acestea includ, spre exemplu, furnizori de input-uri specializate, cum ar fi componente, maşini şi servicii sau furnizori de infrastructură specializată. De multe ori, clusterele se extind în aval către diverse canale de distribuţie şi clienţi şi lateral către producători de produse complementare şi către industrii înrudite prin calificări, tehnologii sau input-uri comune. În sfârşit, unele clustere includ instituţii guvernamentale şi de alte tipuri – precum universităţi, agenţii de standardizare, think tank-uri, furnizori de instruire profesională şi patronate – ce asigură instruire specializată, educaţie, informaţie, cercetare şi suport tehnic. (Porter M., 1998).
O abordare puţin diferită o putem găsi în lucrările lui Thomas Andersson, care defineşte clusterele ca şi „o masă critică de organizaţii, resurse şi competenţe (în termeni absoluţi – în comparaţie cu alte clusterele din alte regiuni – dar şi faţă de alte clustere din regiunea respectivă), capabile să susţină pe termen lung legăturile dintre actorii implicaţi în activităţile clusterului” cu o “interacţiune între firmele membre care arată nu doar semne ale cooperării, ci şi ale competiţiei” (Andersson T. et al., 2004).

Clusterul este definit pentru prima dată în România în anul 2006, în HG 918:2006 – Programul "Impact". Astfel, clusterul este o grupare de producători, utilizatori şi /sau beneficiari, în scopul punerii în aplicare a bunelor practici din UE, în vederea creşterii competitivităţii operatorilor economici.

Comunicarea Comisiei Europene COM (2008) 652 /2008 către clustere de talie mondială în Uniunea Europeană – “Implementarea strategiei bazate pe inovare” defineşte clusterul ca fiind un grup de firme, actori economici interconectaţi şi instituţii localizate într-o proximitate geografică şi care au ajuns la gradul de mărime necesar dezvoltării de expertiză specializată, servicii, abilităţi şi furnizori.

În acest sens, primul economist care a descris clusterele din perspectiva "lanţurilor de furnizori" a fost Alfred Marshall în anul 1920, care, analizând aglomerările industriale din Marea Britanie a constatat că aceste concentrări geografice de întreprinderi dintr-un anumit sector creează efecte economice pozitive involuntare (externalităţi):

 

  1. efecte asupra forţei de muncă: faptul că un număr mare de întreprinderi se alimentează din acelaşi bazin de forţă de muncă are drept consecinţă nu doar creşterea salariilor, ci şi specializarea şi creşterea nivelului de calificare ale acesteia;
  2. efecte privind specializarea furnizorilor: pentru evitarea concurenţei, întreprinderile dintr-o aglomerare industrială tind să se specializeze pe un anumit segment al lanţului de creare a valorii adăugate, conducând la creşterea calităţii produselor şi la reducerea costurilor;
  3. transferul tehnologic: Marshall a constatat că informaţia şi cunoştinţele "plutesc prin aer" între întreprinderile existente în cadrul concentrărilor geografice.

În lucrarea sa, "Avantajul competitiv al naţiunilor", Michael Porter (Porter M., 1990) a demonstrat că, pentru a putea explica succesul economic al unei ţări sau regiuni, nu este suficientă recurgerea la teoria clasică a factorilor de producţie, ci acesta depinde de interacţiunea complexă a unor factori reuniţi în ceea ce astăzi numim „Diamantul lui Porter": cererea, strategia întreprinderii şi concurenţa, factorii de producţie, lanţurile de furnizori şi integrarea pe orizontală.

În altă ordine de idei, inovarea reprezintă astăzi o condiţie esenţială a succesului economic şi a menţinerii pe piaţă a întreprinderilor. Mult timp, şi, din păcate, încă, inovarea a fost privită ca un proces liniar: invenţie – prototip – testare - producţie de serie – piaţă. Acest model, care atrage prin simplitatea lui, se dovedeşte astăzi depăşit. Inovarea este un proces complex bazat pe interacţiunea actorilor implicaţi în sistemele inovative.

Toate aceste consideraţii au condus la modelul unanim acceptat „triple helix" ce reuneşte, în cadrul unui cluster, reprezentanţi ai:
    - întreprinderilor – reprezentând latura economică a clusterului;
    - universităţilor şi institutelor de cercetare – reprezentând furnizorii de soluţii inovative aplicabile nevoilor reale ale întreprinderilor din cluster;
    - autorităţilor publice locale, regionale etc.

In România, experienţa a arătat, însă, că cei 3 parteneri naturali ai modelului „Triple helix" nu cooperează; mai mult decât atât, aceştia nu se cunosc şi nu ajung să discute unul cu celălalt. Se simte nevoia adaptării modelului şi transformarea acestuia într-un model „Four leaf clover" – „Trifoi cu patru foi", cel de al patrulea actor fiind reprezentat de organizaţii catalizator - firme de consultanţă specializate în domeniul transferului tehnologic şi al inovării, centre de transfer tehnologic etc. (Coşniţă D., Guth M., 2010).
Este evident că diferitele categorii de actori din cadrul acestui model au contribuţii şi interese diferite care trebuie armonizate. Prin urmare, beneficiile diferiţilor actori în cadrul clusterelor inovative pot fi grupate după cum urmează:

Pentru întreprinderi
- cooperarea intra-sectorială pentru obţinerea de avantaje economice;
- cooperarea în achiziţia de tehnologie şi în producţie;
- facilitarea unui flux sporit de informaţie şi transfer de tehnologie;
- dezvoltarea unui marketing integrat;
- acces la fonduri dedicate structurilor asociative: europene, naţionale;
- susţinere din partea autorităţilor;
- creşterea competitivităţii;
- economii de costuri.

Pentru autorităţi publice:
- sprijină dezvoltarea economică şi socială a regiunii;
- contribuie la reducerea şomajului;
- susţine promovarea regiunii pe plan intern şi internaţional;
- sprijină dezvoltarea infrastructurii.

Pentru universităţi şi institute de cercetare:
- determină adaptarea curriculei şcolare la realităţile economice;
- stimulează cercetarea şi inovarea;
- dezvoltarea de noi laboratoare şi modernizarea infrastructurii de cercetare cu ajutorul întreprinderilor;
- stimulează cercetarea aplicativă şi transferul tehnologic, prin colaborarea strânsă cu mediul economic
- stimulează cooperarea în domeniul ştiinţific, transferul de know-how.

Pentru organizaţii intermediare:
- extinderea bazei de clienţi;
- dezvoltarea de noi produse şi servicii;
- avantaje competitive.